Interviu Claudiu Bleonţ (prima parte)

Oboseala pe care am resimţit-o după cele mai bine de trei ore cât a durat interviul cu Claudiu Bleonţ a fost una ale cărei veleităţi curative le uitasem cu desăvârşire. Mi-am adus aminte de iernile din copilărie, cu zăpada de un alb ireal cu care mă trezeam dimineaţa în ferestre. Mi-am amintit de bucuria acelor zile speciale, de oboseala pe care o acumulam de-a lungul lor, când, neînvinşi de frig şi de hainele ude până la piele, de obrajii arşi de ger sau de mânile cu degetele amorţite până la pierderea controlului asupra lor, eram învinşi în cele din urmă de înserarea care se depunea ca o pulbere albăstrie peste cartier şi de vocile mamelor care ne chemau de la balcoane. Ei bine, ajuns în casă, toropit de căldura (încă existentă) din apartament, mi se strecura în oase dulceaţa acelei oboseli care nu era o oboseală a cărnii, ci a fericirii de a fi copil şi de a mă putea bucura în continuare de jocurile copilăriei. Exact această formă de oboseală am resimţit-o când, aflat încă într-un fel de transă intelectuală, m-am despărţit de Claudiu la intrarea în staţia de metrou din dreptul străzii Batiştei. Am trăit o re-amintire a ceea ce am fost cândva, într-un timp cu clipele estompate în istoria personală, o des-morţire a setei de cunoaştere şi de aventură. Interviul cu Claudiu chiar asta cred că a fost: o aventură în neconvenţional. De aceea vă invit să citiţi această primă parte care este, dincolo de convenţii şi de întâmplări spuse sau doar sugerate, un amplu exerciţiu de inteligenţă.

Gelu Diaconu: Marii gânditori şi-au pus întrebarea: ce este lumea? Prima întrebare pe care vreau să ţi-o pun ar fi axată pe ideea următoare: ce este oraşul? Sau, dacă vrei, este oraşul o lume? Mai ales că, din punct de vedere strict demografic, un oraş poate îngloba în el o lume anterioară.
Claudiu Bleonţ: E o lume plină de lumi. Eu cred că fiecare cetăţean al planetei e o lume, o cultură de informaţii, de tradiţii, şi în permanentă desfăşurare, şi în transformare. Un oraş pentru mine e şi o oază. Faţă de oraş mă definesc şi activ, prin ceea ce decid să fac, cum mă poziţionez, atitudinile pe care le iau, şi în acelaşi timp sunt şi receptiv, pentru că fiecare oraş are energii şi vibraţii specifice. Le-am simţit în turneele pe care le-am făcut, m-am văzut în acelaşi timp determinat, atât receptiv, cât şi prin soluţiile din ele, de a răspunde la această determinare ca specific locului. Când am fost în Lisabona ca să joc „Trilogia antică” am simţit într-un fel, când am fost la Festivalul de la Edinburgh am simţit şi am reacţionat într-un fel, când am fost la Sao Paolo am simţit şi interacţionat într-un fel. Citește în continuare

Publicat în Interviurile lui Gelu | Lasă un comentariu

Pitecantropul de RATB


Poza de aici.

Îmi amintesc, nu cu foarte multă plăcere, de războiul mut pe care oamenii îl duceau pe vremea lui Ceauşescu cu instituţia numită ITB. Transportul bucureştean a fost un coşmar pentru cei care au prins anii ’80. Parcul auto era învechit, nu existau piese de schimb, combustibilul era de asemenea o problemă – deşi erau mulţi şoferi care vindeau motorină la colţul străzii – aşadar lucrurile intraseră într-un fel de zonă crepusculară din care nici măcar (dumne)zeii, adesea invocaţi de furioşii care îşi pierdeau timpul prin staţii, nu le puteau scoate. Mi-a rămas întipărită în memorie o dimineaţă a lui februarie 1985. Era o iarnă cumplită, poate cea mai grea iarnă pe care am trăit-o vreodată. În calorifere nu era căldură, apartamentele erau îngheţate, termometrele nu săreau în timpul nopţii de – 10 grade (dacă nu erau – 15), iar singura consolare în atari condiţii era sticla de vodcă obţinută după grele încercări la cozile de la alimentara. În dimineaţa aia teribil de îngheţată a lui februarie 1985 s-a pus de o mică revoltă la staţia Dumitru Petrescu, în Berceni, locul de unde plecau spre platforma Berceni autobuzele care duceau muncitorii la Vulcan şi la IMGB. Era şase dimineaţa. O mulţime de bărbaţi, întunecaţi la faţă, nebărbieriţi, abrutizaţi, cu ţigările în colţurile gurilor strâmbate de dispreţ şi exasperare, s-a îndreptat către garajul ITB din apropiere, de unde autobuzele refuzau să iasă pe traseu. S-a vociferat, s-au aruncat, ca nişte mici petarde verbale, înjurături şi blesteme, ba chiar s-au ridicat pumnii în aer, ca la 1907. Şefii garajului au ieşit printre „oamenii muncii” şi au dat explicaţii. Motoarele îngheţaseră din cauza gerului. Şoferi la fel de întunecaţi, plini de ulei şi motorină, încercau, cu un ghemotoc aprins la capătul unei vergele, să încălzească şurubelele, piuliţele şi conductele respectivelor motoare, care tuşeau sinistru, agonic, în dimineaţa albăstrie. Citește în continuare

Publicat în Walking on the street | Lasă un comentariu

Ion Diaconescu (1917-2011)

Am vorbit cu dl. Ion Diaconescu de vreo două ori la telefon. De fiecare dată l-am rugat să-mi facă onoarea de a-mi acorda un interviu, însă domnia sa m-a refuzat politicos, motivând problemele de sănătate pe care le avea. Mi s-a părut un om amabil, răbdător, cu o voce cumpănită care trăda cumva faptul că îşi cântărea foarte bine afirmaţiile înainte de a le face publice. Redau aici părţi din convorbirea pe care am avut-o cu domnia sa înainte de alegerile prezidenţiale din 2009, când l-am întrebat cum ar trebui să fie noul preşedinte al ţării. Citește în continuare

Publicat în Ştiri | Lasă un comentariu

Interviu Radu Aldulescu: „Cărtărescu face orice altceva decât roman”

Am făcut interviul ăsta cu Radu, culmea, pe 23 august 2009, într-o după-amiază, pe terasa din spatele Muzeului Literaturii. A fost mai degrabă o discuţie relaxată, ca între prieteni, decât un interviu propriu-zis. În cei mai bine de doi ani care au trecut de atunci s-au schimbat câteva lucruri (Radu a publicat între timp romanul „Ana Maria şi îngerii”, iar Llosa a luat, finalmente, meritatul şi mult aşteptatul Nobel), însă multe dintre lucrurile spuse aici sunt de o imediată actualitate. După acest interviu Radu a colaborat o scurtă perioadă la ziarul „ring”. Ne-am mai văzut, din când în când, pe la târgurile de carte sau pe la vreo lansare. Este un om şi un scriitor pe care-l preţuiesc foarte mult şi o spun încă o dată, este păcat că notorietatea lui este, cu mici excepţii, doar una mai degrabă locală. Supranumele de „Celine al României” ar trebui să le dea de gândit celor care au pe lista de lecturi doar autori „la modă”. Enjoy!

Ce face scriitorul Radu Aldulescu în momentul de faţă?
Să nu fim pleonastici. Scriitorul Radu Aldulescu poate numai să scrie. Scriu la un roman, aşadar, pentru că asta fac de 25 de ani, scriu romane. Romanul acesta la care lucrez are o chestie inedită prin faptul că voi pune pe pagină sub formă de ficţiune povestea reală unei anumite persoane. Este vorba despre o emigrantă româncă, de pe vremea lui Ceauşescu. Relatez toată viaţa ei din Austria, de aici până a plecat, cum a plecat, ce a făcut acolo. Totul este cuprins în acest roman. Un lucru cu totul special pentru mine este faptul că e pur şi simplu povestea unui om aproape exact cum mi-a spus-o, dar repet, pusă în ficţiune. Romanul unei vieţi, adică. Citește în continuare

Publicat în Interviurile lui Gelu | 1 comentariu

Români din toate ţările, spălaţi-vă!

Nu ştiu dacă există vreo istorie a săpunului (dacă o ştie cineva, poate mă ajutaţi). Ceea ce ştiu este că la noi se pare că e folosit din ce în ce mai puţin. Schimb zilnic trei mijloace de transport până la serviciu, nemaipunând la socoteală ieşirile prin oraş ocazionate de articolele pe care le scriu, şi am parte de un spectacol olfactiv de toată bafta.

Suport cu stoicism mirosurile pe care le exală nespălaţii din aceste vehicule. Sunt de toate categoriile: tineri, copii, bătrâni, bărbaţi, femei, bine îmbrăcaţi, prost îmbrăcaţi etc. Îi pot deja categorisi după „parfumurile” pe care le emană.

Bătrânii au o transpiraţie grea, de oameni acriţi. Şantieriştii îmbină odorizantele specifice muncii cu secreţiile proprii. Unele femei put probabil pentru că se află „în perioada aia a lunii”. Ţiganii au un miros specific, care îmi aduce aminte de vremurile când lucram în uzină (parcă e un amestec de pilitură de fier cu excremente uscate, ceva de genul ăsta).

Duşul zilnic, obligatoriu!

Nu ştiu dacă se poate face ceva prin propagandă, deci prin îndemnuri de care cei fără o educaţie minimă în acest sens nu au să ţină cont niciodată. Şi totuşi, încerc să mă amăgesc pedalând tot pe ideea bunului simţ proverbial al locuitorilor plaiurilor mioritice, deşi nu ştiu câte şanse sunt ca aceia care se află cu musca pe căciulă să-l audă. Cel mai bine ar prinde tot un îndemn: spălaţi-vă! Îi veţi respecta astfel atât pe cei din jurul vostru, cât şi pe voi înşivă. Şi încă un amănunt: dacă baia săptămânală era obligatorie pe vremea când eram copii, trebuie să învăţăm odată pentru totdeauna că şi duşul zilnic este obligatoriu.

Publicat în Walking on the street | Lasă un comentariu

Vampiri la Universitate

Astăzi apa fântânii de la Universitate s-a transformat în… sânge. E adevărat, un sânge cam rozaliu (mi-a adus aminte de reclama la o gumă de mestecat cu aromă de pepene). Am aflat din mulţime că „au colorat-o ăştia” sau „au pus o substanţă în apă” etc. De fapt era o promovare a serialului True Blood, sezonul al patrulea, care va începe din 7 octombrie la HBO. Enjoy!

Şi dacă tot apare Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” în poză, să încercăm şi o scurtă întoarcere în timp cu jurnalistul şi scriitorul Grigore Ionescu.
„După Palatul Universităţii, imediat la stânga, începe strada Edgar Quinet, în lungul căreia se întind faţadele Facultăţii de Litere şi se Ştiinţe, apoi, oblică faţă de bulevard, pleacă spre stânga strada Biserica Enei, a cărei lature stângă este în întregime ocupată de Palatul Academiei de Arhitectură, construcţie de piatră cu o foarte variată faţadă în stil românesc, operă a arhitectului Grigore Cherchez.”
Aflu de aici că palatul a fost construit între anii 1912-1927. La început i s-a spus Şcoala Superioară de Arhitectură, însă ulterior, în 1932, numele i-a fost schimbat în Academia de Arhitectură. Rector era celebrul arhitect Petre Antonescu.

Sursa: Grigore Ionescu, Bucureştii, ghid istoric şi artistic, în volumul Capitală pentru România, Ed Albatros Corporation, 2007

Publicat în Ce-am făcut azi | Lasă un comentariu

La hotel Universal, pe Covaci nr.14

Am făcut nişte poze foarte mişto de pe acoperişul hotelului Universal, unde Eminescu a locuit între 1880-1881, când lucra ca redactor la ziarul Timpul. Enjoy!

Porţiunea dinspre strada Şepcari, cu Bărăţia pe fundal.

Hanul lui Manuc, Piaţa Sf. Anton, cu noile lucrări de amenajare, şi o porţiune din Biserica Curtea Domnească.

În dreapta este clopotniţa bisericii Curtea Domnească, dar ce e mai interesant în această poză este că a surprins, pe fundal, Casa Poporului şi un detaliu al blocului Turn de la Piaţa Naţiunile Unite.

Publicat în Ce-am făcut azi | Lasă un comentariu